LU SCARPARU TE LU TIAULU di Franco Candido

Cap. XIV (Parte A)

QUANNU MESCIU GIUANNE SE NE SCIU ALLU NFIERNU

Lu saccu sulle spaddhre, tuttu stizzatu, ca nu l’ìane fattu trasire an paratisu, Mesciu Giuanne se ne ciu allu nfiernu bicia addhrai comu l’ìa cumbinare. Caminàu pe’ tutta la matina, senza mai se ferma, fenca rriau a n’incrociu te quattru strate ca lu scuncertara; li segnali nu berane propriu chiari; anzi erane fatti cu cunfunnane le anime cchiù semplici. Su nu palu nc’erane quattru taule ca segnàne aure e tante strate diverse; sulla taula te mancina nc’era scrittu: “nfiernu, te quai”; sulla taula te tritta nc’era scrittu: “nfiernu, te ddhrai”; su quiddhra te subbra, nu picchi cancellata, se itìa la scritta: “nfiernu, te subbra” e sull’urtima se liggìa a stienti: “nfiernu, te sutta”. Mesciu Giuanne se crattàu la capu senza ne capisca nienzi; poi, itte n’anima chiu sperduta te iddhru e la dimmannau:

  • Sienti, bellu giovane, – li tisse – chieu aggiu scire allu nfiernu, ma comu aggiu fare ndinu la strata?

Ddhr’anima persa, sempre cuardannu all’aria comu nu fissatu, rispuse cu n’indovinellu ca lu lassàu a ucca aperta.

  • Pe’ mie ai scire alla città tolente. – tisse – Pe’ mie ai scire all’eternu tulore. Pe’ mie ai scire cu la perduta gente!

  • Binitica, quistu! Sta ncignamu propriu bonu! Te capu, quistu stae cchiù persu te mie!

Quardàu bonu e bitte ca allu nfiernu te subbra se salìa su n’arulu autu autu, ca nu se itìa la fine, cu na scala te corda, china te chioi.

  • Uhm! – pinsàu. – lu nfiernu te subbra nu me conviene, filu!

Allu “nfiernu te quai” e allu “nfiernu te ddhrai” se cia cu ddo’ strate tritte e longhe ca nu tinìane fine e chine te petre fumanti ca ogni fiata ca tuppai te inìa cu castimi pe’ comu bruciàne.

  • No, no! – fice lu Mesciu. – Ìa béssire fessa pigliu ddhre strate!

  • Sullu segnale te lu “nfiernu te sutta” se ccorse ca nc’era na correzione; “te sutta” stìa menzu cancellatu cu na ricia te craune e quarchetunu ìa scrittu “ìu”.

  • Uhm! – pinsàu. – “Nfiernu ìu!” Forsi ca lu caputiaulu se troa a quai. Ete megliu pigliu sta strata e già ca stau, mo’ me pigliu puru sta taula cu sta scritta, ca me pare bella pisante, ci sape se nu me pote servire?

Allu “nfiernu ìu!” se scinnìa te na scala, scitta e scura, ca fitìa te nzurfu. Se ricurdàu ca quannu lu tiaulu se prisintàu li futta l’anima, nci foi prima nu scoppiu e poi nu cranne fumu e nu fiezzu fastidiusu te nzurfu e putìa éssire ca inìa propriu te ddhrai. Mesciu Giuanne ncignàu a scinnire ddhre scale cunsumate te seculi e seculi te passaggi te anime disperate e a nu certu puntu se ccorse ca nu stìa filu sulu; cintinare te anime aspiranti tannati caminàne te nanzi a iddhru ttaccate una l’aura cu catine te fierru doppiu e bruciante e se iddhru le scustà, ziccannule pe’ razzu, quiddhre mancu se utàne cu se lamentane, tantu sapìane ca la sorte loru era senza spiranza.

  • Sta bau bonu! – tisse iddhru suttauce. – Te quai a béssire pe’ forza la strata giusta!

L’anima te Mesciu Giuanne se liticàu sulamente cu li tiauli persecutori ca ulìane lu ndilessane cu nu scuriciatu mentre scinnìa ddhre scale chine te miserabili.

  • Statte allu postu tou! – critàne quiddhri. – Ete inutile superi la fila! Tantu tutti a ddhrai iti scire! Cchiui te lu nfiernu nu bu tocca! – ma iddhru ca tinìa speranza cu nu nci acia filu allu nfiernu, rispunnìa cu nu certuché te imponenza.

  • Nu te permettere me tocchi ca ancora nu aggiu filu trasutu allu nfiernu! Nu poi scire contru la legge te Diu!

Ddhri tiauli se la ritìane pe’ nu picchi e lu minacciàne ntorna, ma appena sintìane la parola “Diu” se fermàne, ncignàne tremulane e nu lu tuccàne filu. Poi, dopu tantu tiempu e tante migliare te scaluni, rriau comu sia intra na crutta tantu cranne e scunfunnata ca nu se itìa né cielu, né terra, tantu era scura e china te fumi nfitisciuti. nc’era comu sia nu fiume te lava ribollente e nu ponte te taule nchiuate alla bona ca putìa passare sulamente n’anima alla fiata, sempre ca nu li inìa bruttu e catìa intra ddhru fiume ardente.

(continua crai o nu giurnu te quisti quai)

LU SCARPARU TE LU TIAULU di Franco Candido

Cap. XIII (Parte F)

QUANNU MESCIU GIUANNE SE PRISINTAU A SAN PIETRU

  • Largu! Largu! Facitime passare! – critàu respirannu a ucca aperta, cu lu fiatu ca li mancà, lu core ca li zumpà an piettu, ansimannu, priticannu, castimannu. Ncignàu spinga li cchiù bicini, cu nturtiglia cauci a ci lu zziccà, cu décia scaffuni, cu l’occhi te fore, niuru an facce pe’ li corpi ca l’ìane tati. – Non é veru ca suntu santu! Non é veru! – e se mise a critare cu ferma li fedeli, ma quiddhri nu lu sintìane mancu, tantu era lu parapiglia ca s’ìa scatinatu intra la chiesia.

  • Lu pilu te lu santu! Lu pilu! Lu pilu! Piiatilu! Fermatilu!

Tutti ulìane lu pilu te lu santu e la ricchezza promessa e tutti se minàne subbra te iddhru cu se la conquistane. Ci lu tirà, ci lu spingìa, ci li strazzà la tunica, ci li tirà lu curdune, ci li tirà le ricche, ci li mustazzi, ci riuscìa se conquista lu desideratu pilu. – Ecculu! Lu tengu! Eccu lu pilu te lu santu! – crità ci riuscìa ne li strappa nu ciuffu e tutti l’auri, nvidiosi, sintìane cussine e cchiui se minàne subbra lu preite martoriatu ca nu riuscìa cchiui mancu cu parla, ca li mancà lu rifiatu.

  • Ahia! Ahi! Lassatime! Lassatime, pe’ amore te Diu! Ve li dau ieu li pili! Ve li dau ieu! – ma ceddhri lu sintìa, se minàne su ddhra santa barba cu na raggia ndiaulata e se ne tisputàne li pili unu l’auru, cercannu a ogni motu se li strappane te manu, comu sia ca la ricchezza promessa s’ìa concetrata su ogni pilu te ddhra barba menza bianca e menza niura, ca s’ìa ormai tinta te sangu pe’ le piaghe ca l’ìane fatte a furia li strappàne li pili.

Frate Briziu li cuardà e se la ritìa. – Ehi, fessa! – ticìa. – Nu mai fattu mazziciare? Nu t’ha piaciutu cu li faci mbriacare? E mo tienitela la santità! E mo’ cuntannela la “veritàs” a sti ndiavolati!

A furia lu spingane e cu li téciane mazzate cu li tirane li pili, lu poru preite gricu, la facce na maschera te sangu, l’ìane rriatu a mera la porta d’entrata te la chiesia, ma nu lu lassàne filu cire, ca ancora na bona parte te la gente nu s’ìa pigliatu lu pilu te lu santu e muti lu reclamàne critannu e spingennu quiddhri ca stìane te nanzi, puru ca ormai te barba nu n’ìa rimasta cchiui. Quarchetunu cchiù debule te l’auri tuppàu e catìu e li scappàu la manica te la tunica ca tinìa fermu lu poru martire. Lu papàs se itte libberu pe’ n’attimu e senza decia tiempu a ceddhri cu lu zicca ntorna, tese nu sartu cu le urtime forze ca l’ìane rimaste e se ne issìu te la porta, all’aria aperta. Comu se itte a ddhra fore, itte la luce, se itte libberu te ddhra marmaglia ca l’ìa struncunisciatu bonu bonu e, senza mancu se gira arretu cu cuarda ci nc’era, se mise a fucire comu sia ca sta lu sicutà lu tiaulu, se ne ciu te lu paise e nu se fice bitire cchiui. Poi, quarche giurnu dopu, turnau Frate Briziu e siccomu a ddhru paise nu nc’era cchiui nuddhru preite, li ficera festa cu tutti li onori e te tannu in poi le cose se misira a postu.

  • Mo’, caru San Pietru, hai capitu comu scera li fatti? Aggiu fattu bonu o none cu lu fazzu ddintare Avvocatu te lu tiaulu?

  • None! Ce dici armenu? Ca n’auru picchi l’ìane cissu ddhru cristianu!

  • Ma pe’ mie s’ane salvati tanti monici!

  • Già! E l’hai fatti dintare avvocati te lu tiaulu! None! Nu nc’ete nienzi te fare! Pe’ tie an Paratisu nu nc’ete postu! Atine allu nfiernu ca Luciferu sta te spetta. Tutti e ddoi faciti na bella pariglia!

Mesciu Giuanne, allora, capìu ca San Pietru sta dicìa teveru e ca cu trasa an Paratisu, ìa scire prima allu nfiernu cu strazza lu pattu cu lu tiaulu ca ìa fattu tanti anni prima. Cussine, cuardàu San Pietru trittu trittu intra l’occhi e minacciàu puru iddhru.

  • Va bene! Chieu me n’au! Ma tie statte attentu, però, ca se me cappi sutta…!

(continua crai o nu giurnu te quisti quai)

LU SCARPARU TE LU TIAULU di Franco Candido

Cap. XIII (Parte E)

QUANNU MESCIU GIUANNE SE PRISINTAU A SAN PIETRU

 

Quiddhru pigliau la buttiglia te mieru e ne la scasciàu an capu critannu. – Sacrilegiu! Sacrilegiu! Ha azzatu le mani a nu prete te lu Signore. Zziccatilu! Facitilu novu! – E li paisani, senza mancu pensane a quiddhru ca ìa successu, ncignara cu lu spingane, cu li deciane quarche scaffune sulla cuteddhra, cu li mpizzane cauci te nanzi e de retu. Insomma, Frate Briziu tuccàu se ne scappa ca te l’ìane struncunisciatu bonu bonu.

Quannu turnàu allu cumentu, tuttu nirvicatu e chinu te sangu, la tunica strazzata, lu curdune nturcigliatu an coddhru, cchiù mortu ca ìu, inne me troa uzzi uzzi.

  • Tenivì ragione tie! Lu mundu non é pe’ nienzi rose e fiuri. Vogliu me pigliu lu quintu annu cu capiscu lu bonu e lu fiaccu te la vita. Vogliu diventu “avvocatu te lu diavulu” e cu me spratticu.

  • Finalmente hai misu sensu! Mo’ iti ca nu te piglia ceddhri cchiui a mazzate!

Dopu n’annu auru te studiu, Frate Briziu turnau a Calimera cu la barba longa e n’aria cchiù saputa, ma ceddhri lu putìa canuscire pe’ quantu ìa cangiatu. Ciu ntorna a missa e bitte ca le cose nu ìane cangiate pe’ nienzi; mbriachi l’ìa lassati e mbriachi li truau. Pe’ l’occasione, però, s’ìa istutu te riccu mercante e tutti lu cuardàne cu nu certuché te rispettu. Cussì, quannu lu prete gricu sta spiccià l’omelia, iddhru salìu sullu pulpitu senza se fazza bitire, e appena quiddhru critàu: – In vino veritas! In vino veritas! – iddhru se minàu e li tiràu nu pilu te la barba soa, ca li rià alla panza. – Ahi! – scamàu quiddhru senza capisca.

  • Ecculu! Ecculu! Lu pilu te lu santu! – critàu Frate Briziu azzannu lu razzu all’aria tuttu priciatu. – Me fice la crazia! Me fice ddiventare riccu!

Li cristiani se cuardàra unu l’auru senza capiscane mutu. Itìane la manu all’aria te Frate Briziu ca muscià lu pilu te Santu Evangelos Papàs, ma te lu largu nu bitìane propriu nienzi.

  • Lu pilu te lu santu! – critàu ntorna iddhru, poi se minàu e brazzàu lu preite gricu, sempre critannu. – Ete santu! Ete santu!

A ddhru puntu tutti li cristiani ncignara critane: – Ete santu! Lu Papàs ete santu! – e tutti ncignara li battàne le manu e cu lu nvocane. Iddhru, tuttu priciatu pe’ sti festeggiamenti, unìu le do manu e bazzàu le razze all’aria cu saluta tutti; poi, ncignàu dècia benedizioni a tuttu lu populu facennu segnu cu tre ticite azzate, a tritta, a mancina, subbra e sutta, cu se fazzane tutti la cruce, ma quiddhri se misera a critare: – Lu pilu te lu santu! Pigliamune nu pilu te lu santu! Diventamu ricchi puru nui! Lu pilu! Lu pilu!

Li cchiù fanatici salera le scale te lu pulpitu e se nginucchiara pe’ na benedizione cchiù forte; lu Papàs li fice lu segnu sulla frunte, ma unu te quiddhri, mentre sta scia se azza, tese nu scattu e li strappàu nu pilu te la barba e ncignau crita: – Lu tengu! Lu tengu! Eccu lu pilu te lu santu! Diventu riccu! Diventu riccu! – e ncignàu lu moscia a tutti. L’auri fedeli ca ìane saluti sullu pulpitu, però, se ntisira pigliati pe’ fessa e senza déciane tiempu allu papàs cu se scunna la facce cu le manu, se minara subbra te iddhru e ncignara li tiràne li pili te la barba a unu a unu.

  • Ahi! Ahia! crità quiddhru. – Faciti chianu! Li pili vuliti? Ve li dau ieu! Ciati chianu! – ma ci li calmà? Li fedeli cchiù fanatici s’ìane scatinati alla conquista te lu pilu te lu santu e manu a manu ca se pigliàne lu pilu se ne scinniane te lu pulpitu cu lu pilu tisu, tutti priciati, fazzane postu all’auri ca spingiane cu sàgliane se pìgliane la reliquia loru.

  • Ahia! Ahia! – crità lu papàs. – Fermi! Sta me cititi! – ma ceddhri lu sintìa. Frate Briziu itte ca nu nc’era postu cchiui mancu cu respira e se ne scise te lu pulpitu ca s’ìa misu a traballare, tantu era lu pisu te li cristiani ca ìane saluti e ca se spingiane unu l’auru se pigliane lu pilu te lu santu. A nu certu puntu, quarchetunu spinse cchiù forte e lu pulpitu se scasciàu. Evangelos Papàs ccappàu te sutta e subbra iddhru catera nu furmine te fedeli nferociti ca ulìane li pili te la barba soa. Lu poru preite cercàu se azza e cu se fazza largu a mienzu a tutta ddhra marmaglia, ma l’auri cristiani ca stiane sutta allu pulpitu e ca nu ìane riusciti sàgliane, ìttira la reliquia icina e insieme a iddhra puru li miraculi e la possibile ricchezza, e se minara sullu papàs gricu senza mancu li téciane tiempu cu rispira. Però, nu picchi pe’ la catuta te lu pulpitu, nu picchi pe’ la menza buttiglia te mieru ca s’ìa calata cu pretica megliu, lu papàs tuppàu a quarchetunu e catìu.

 

(continua crai o nu giurnu te quisti quai)

LU SCARPARU TE LU TIAULU di Franco Candido

Cap. XIII (Parte D)

QUANNU MESCIU GIUANNE SE PRISINTAU A SAN PIETRU

  • Insomma, – continuau lu mesciu – comu rriau a Calimera, na tuminica, itte ca alla chiazza nu nc’era mancu n’anima. Le campane sta sunàne missa pe’ l’urtima fiata.

  • Tici ca aune ragione? – pinsàu. – Tici ca hane ciuti teveru tutti a missa? Stu preite ca ticune deve essere teveru trittu.

Te lu largu, itte nu ecchiarieddhru ca sta se mmaniscià cu trasa alla chiesia prima spicciane l’urtimi rintocchi.

  • Ehi, fratello! – Li critàu. – Dove sono i tuoi consimili, che non veggo niuna anima in codesto luogo?

  • Ce voi signuria? Nu viti ca sta vau alla chiesa? Ce cumandi?

  • Dite fratello, è vero che in codesto paese abita un prete tanto straordinario che tutti gli vogliono bene?

  • Sissignore! Evangelos Papàs se chiama e ci ne lu tocca lu ndilissamu a sangu! Veni, veni cu mmie ca viti cu l’occhi toi e tanti cu le mani. Veni e viti quanta gente vae lu senta priticare.

  • Frate Briziu trasìu intra ddhra chiesia china china te cristiani ca nu nci caccià cchiui mancu na spingula, ma a stienti ìa riuscitu se fazza nu picchi te postu, ca se mise te pressa le manu sulle ricchie cu nu senta ce dicìa lu preite te lu pulpitu.

  • Eh! – fice San Pietru. – e ce dicìa mai?

  • Ce dicìa? Mo’ te ticu chieu! Per esempiu, se ìa parlare te la Trinità, facìa nu ragionamentu tantu longu e nturtigliatu a gnommaru ca, alla fine, cu se nessa te li nuti ca ìa taccati allu filu te lu discorsu, sicutà cu pretica te cose ca nu stìane né an cielu né an terra, ma ca an conclusione lu purtàne trittu trittu all’interesse sou, ca inìa prima te tuttu, e cussì te la trinità cia spiccià alla carità; te la carità se ne issìa cu la questione te la verità e, siccomu nu sapìa comu ìa concludere lu discorsu, se ne issìa critannu: “In vino veritas! In vino veritas!” e crità sta “veritas” cu na uce ca parìa nu tronu tantu rimbombante ca facia trémane puru li scanni te la chiesia.

  • Possibile?

  • Sineee! Li cristiani se cuardàne unu l’auru senza capiscane nienzi, ma stu discorsu li piacìa percé cu sta storia te la “veritas”, prima se cunfessane, se putìane mbriacare cu quarche litru te mieru ca, secondu le “verità” te lu preite, quantu cchiù mieru se bbìane menu bucìe ticìane a rretu lu confessionile e putìane cuntare tutti li piccati loru, nella “piena veritas”, comu megliu ulìane senza se lurdane l’anima. Alli cristiani nu li parìa veru ca se putìane nquazzare te mieru senza fazzane piccatu e anzi ìane capitu ca cussì facennu ìane n’assoluzione cchiù frisca e scucitata e perciò, cu l’aggiane cchiù cranne ancora, li purtàne na buttiglia puru allu preite ca l’ìa dare l’assoluzione. E cussì cunfissati e cunfissore facìane ogni giurnu festa cranne. E ce bissìa te la ucca te dhri cristiani, poi, nu te ticu cu la lingua spranta e lu cervieddhru stunatu te tanti mienzi quinti te niurumaru.

  • Ah, eccu! Moi sta capiscu! Allora, tie an posta te n’hai inutu an Paratisu cu ddhru buttiglione te mieru? Cu dimostri ca tici sempre la verità?

  • Beh, San Pietru miu, sai comu ete no? Fane ca dentu santu puru chieu, nu imu festeggiare? E ce festa ete se nu ne bimu nu picchi te vin santu?

  • E ce boi te mbriachi puru a quai? – fice San pietru largannu le razze spacinziatu.

  • None, ce centra? – rispuse lu Mesciu cu lu tranquillizza. – Cu tutti li Santi ca nc’ete an paratisu, si e no li tocca nu mienzu quintu pitunu. Comu facune se mbriacane?

  • Va bene, lassamu perdire. Tantu, tie santu quannu dienti? Timme chiuttostu te dhri preiti ca hai ruinati.

  • Tie nu te preoccupare pe’mie ca la santità nu se pote negare a ceddhri! Armenu, cussì se dice no?

  • Va bene, lassamu perdire! Timme cchiù tostu te Frate Briziu. Comu fose ca lu struncunisciara?

Mesciu Giuanne cutulau la capu te tritta a mancina scunsulatu.

  • Ca se quiddhru nu se fice li fatti soi!

  • Frate Briziu ìa rimastu senza parole te fronte a st’omelia, ma quannu itte ca lu preite pigliau na buttiglia te mieru e ncignau a bire sullu pulpitu cu decia l’esempiu, nu nci itte cchiui e cuminciàu a critare: – Eresia! Eresia! La chiesa non è postu pe’ bacordi! Vegognative! Cercati perdonu a Diu! Pentitive! Pentitive! – e cussì facennu ncignàu spinga li cristiani te na parte all’aura senza ritegnu; a ci li tirà nu razzu, a ci lu ziccà pe’ piettu, a ci li crità intra le ricchie, cu l’occhi te fore, russu russu an facce, animatu te santa passione pe’ la missione ca ìa purtare sulla terra, friscu friscu te stutiu te tutte dhre cose te lu Signore ca s’ia mparate. Nu te ticu ce successe intra la chiesia. Lu prete gricu mpizzicàu! Fra lu mieru ca s’ia biutu e le accuse te Frate Briziu ncignau cu crita comu li pacci: “Ci sinti tie ca disturbi la missa te li cristiani? Come te permetti tie cu faci peccatu contru la cungreca e la confraternita te sta’ cristiana assemblea?”

Ma Frate Briziu nu li rispuse mancu.

  • Scindi te ddhrai! – li critàu. – Te fazzu vitere ieu la “veritas!” – E senza mancu spetta ‘na risposta ncignau saglia li scaluni te lu pulpitu a ddoi a ddoi.

  • Castimatore! – li critàu e quannu li inne a tiru, lu pigliau pe’ razzu e ncignàu lu tira abbasciu critannu comu li pacci.

  • Scomunicatu! Mbriacune! Scindi te lu pulpitu te San Pietru! Péntite! Péntite!

 

(continua crai o nu giurnu te quisti quai)

LU SCARPARU TE LU TIAULU di Franco Candido

Cap. XIII (Parte C)

QUANNU MESCIU GIUANNE SE PRISINTAU A SAN PIETRU

  • Chieu li facìa struncuniciare? Ca se quiddhri se le cercàne le mazzate! E pe’ quantu riguarda lu tiaulu, chieu nu li consegnà propriu nienzi. Erane iddhri ca nu berane capaci la difennane, l’anima loru! Ca lu tiaulu face lu mestiere sou se ae tentannu li cristiani. Se poi quiddhri ccàppane… Sai comu se tice, no? Ci ete fessa se stecia a casa soa!

  • Ca… ngià! Hai ragione! Erane propriu fessi baciane preticane la parola te lu Signore intra le città nfestate te li tiauli! Ci era ca li mannà? Ci era se nu tie? E sai percène? Ca tie, e nu poi tire none, ca nui an Paratisu, sapimu sempre tuttu, tie tinii nu pattu cu lu tiaulu. Ce t’ha datu nu sacciu, ncora l’aggiu scoprire, ma prima o poi…

  • Te ticu na cosa, San Pietru. Mo’ te cuntu comu hane ciuti li fatti, ma poi se aggiu ragione me l’hai dare, se no me ne faci cire te capu! – tisse spacinziatu lu Mesciu nosciu.

  • Va bene, sintimu ce faetti, allora!

Mesciu Giuanne li fice segnu cu la manu cu se setta, ca lu cuntu era longu.

  • Quannu aggiu ddintatu Priore te lu Seminariu – tisse – m’aggiu pinsatu ca quiddhru era na specie te cumentu ca te facìa dintare importante pe’ lu sulu fattu ca eri Priore e perciò m’aggiu ciucati tanti sordi cu lu conzu. Però, me pinsà ca li monici ca issìane te ddhrai nu li pigliàne mai pe’ fessi percè era lu megliu cumentu. Invece, nu sulu li pigliàne pe’ fessi, ma li struncuniciàne puru appena issuti e se ne turnàne sempre cu l’osse rutte. E sai ci li struncunicià? Quarche auru prete ca facia finta ca priticà pe’ lu Signore e, invece, priticà pe’ lu tiaulu.

  • Me paru stranu…! – tisse San Pietru.

  • Eh! Stranu? Sientime bonu! Tie la sai ca, a tiempi antichi, cu dienti prete o monicu, nci ulìane quattru anni te stutiu te le cose te lu Signore e ca cu nu discorsettu finale, a forma te omelìa, ddintài monicu provettu, cu tantu te diploma. Però, cu sai le sule cose te lu Signore nu ha mai bastatu percè se nu sai lu bonu e lu fiaccu te la vita nu capisci mai comu aune le cose intra stu munnu. Se capisce ca l’omu, puru se ete preite, sempre omu resta e ca, ete cosa ca ae cu sé, ete purtatu cu sbaglia. E la superbia te ci ha stutiatu, poi! Nu te ticu! Ci ddintà monicu provettu, quasi sempre, se critìa ca sape già tuttu e se ne scìa girannu a mienzu la gente priticannu la giusta santità e le cose te lu Signore senza piglia nuddhra precauzione. Pe’ la verità, chieu li avvertìa, li ticìa: – Sienti, caru miu! Ete veru, ca ormai hai ddintatu monicu, ca t’hai mparate tante cose bone, ma nu te critire ca hai spicciatu, ca la vita nu bete fatta sempre te rose e fiuri. Tocca te mpari puru le cose fiacche cu capisci quiddhre bone!

  • Nah! Cussì ci ticennu! – critàu San Pietru tuttu russu an facce. – E t’ìane nominatu Priore mo’!

  • Aspetta, prima me ncusi! – fice Mesciu Giuanne cu la santa pacienzia. – Ca le intenzioni mei erane bbone! Perciò allu monicu friscu te nomina, li ticìa: “Pigliate lu quintu annu! Denta Avvocatu te lu tialu! Mpàrate lu bonu e lu fiaccu te la vita, ca scennu annanzi sai ce te po’ servire?”

  • Avvocatu te lu tialu? – tisse San Pietru cu nu filu te uce e cu l’occhi scaranfulati. – Allora aggiu ragione chieu! Eri tìe ca me ruinai tutti li monici!

  • Ma ce hai capitu? Ca se l’Avvocatu te lu tialu serve puru quannu hane nominare “Santa” n’anima bona! Ci megliu te n’avvocatu sape cu troa lu trittu e lu tortu te na cosa? Ci megliu te n’avvocatu sape cu troa lu filu te la matassa te la vita quannu s’ha mbrugliata a nu motu tale ca ci se troa a ddhra mienzu rischia cappa te carciriere a carciratu? Quale megliu scola l’ìa pututa cunsigliare?

  • Ma tie li cunsigliai ddentane avvocati te lu tialu!

  • Ma none! Nu bete cussì comu te pare! Quiddhru ca cappau Frate Briziu, per esempiu, te pote fare capire quantu bene l’aggiu fattu a tutti ddhri cuagnoni! A quiddhru puru li tissi: “Figliu miu, pigliate lu quintu annu! Denta Avvocatu te lu tialu, ca mo’ ci ai pretichi a ddhra fore, se no, rischi predichi allu desertu, ca tie oi lu bene te le anime, ma quiddhre staune bone a casa loru e na fiata ca aune ssaggiatu lu tuce, nu tantu bonu ca lu lassane pe’ lu maru. Quiddhru sai ce fice? Azzau le razze e le manu all’aria, tuttu scandalizzatu e me cuardàu sia ca ìa istu lu timoniu. “Eresia! Eresia!” se mise a critare e, senza mancu me saluta, se mise intra nu saccu ddhre quattru cose ca tinìa, ttaccàu lu saccu a nu bastone, ca se mise sulle spaddhre, e se ne scappàu fucennu e crattannuse comu sia ca tinìa la rugna!

  • E nu bbìa ragione? – critàu San pietru azzannuse te scattu.

  • Ma ce dici armenu? Ce ragione ìa tinire mai? Eh, lu fessa! Ma se ne ccorse, però! Pe’ prima cosa se ne ciu a Calimera ca l’ìane tittu ca addhrai, la tuminica, la gente inchìa la chiesa cchiui te tutti l’auri paisi ca nc’era nu preite gricu tantu trittu, Evangelos Papàs se chiamà, ca quannu priticà ristàne tutti babbati e cu l’ucca aperta. Frate Briziu tinìa te bonu ca cia sempre cu li megliu te iddhru e, se li servìa, li facìa puru le spese, ca ulìa se mpara cose sempre noi.

  • La sapune tutti! – fice San Pietru. – Frate Briziu, prima denta monicu, era già Santu!

(continua crai o nu giurnu te quisti quai)

LU SCARPARU TE LU TIAULU di Franco Candido

Cap. XIII (Parte B)

QUANNU MESCIU GIUANNE SE PRISINTAU A SAN PIETRU

  • Ci ete? – critàu na uce potente, ma educata.

  • Chieu suntu, l’anima te Mesciu Giuanne!

  • Mesciu Giuanne? – rispuse quiddhru mentre apria la porta. – Nu bete possibile tegna stu curaggiu!

  • Quale curaggiu? Ci nu tene nienzi te timire ce curaggiu ha tinire? Ma tie ci sinti?

  • Comu ci sintu? San Pietru suntu, nu sta me canusci?

  • Uhé! San Pietru miu, ce bellezza cu te iciu! Hai istu? Tantu hai fattu ca me n’hai nuttu an Paratisu!

  • An Paratisu? Tie stai rollatu an capu! Quale Paratisu? T’hai scerratu te quannu te ticìa cerchi la crazia te l’anima allu Signore? – San pietru cutulàu la capu a segnu te tiniecu e cercàu cu chiua la porta.

  • Meh! Sine, me ricordu! – se mmanisciàu rispunna Mesciu Giuanne, mintennuse te nanzi cu nu la chiua.

  • Te ricordi ce li cercasti invece te la crazia te l’anima? – tisse lu custode te la Santa porta.

  • Sine! – rispuse iddhru. – Li cercai la crazia cu nci ncoddhrane alla seggia, allu saccu e allu piru! E cu ciò?

  • Comu cu ciò? – fice San Pietru ca sta perdìa la pacienzia.

  • Tuccà te preci, – rispuse iddhru. – ca cu ddhre crazie aggiu struncuniciati tre tiauli te la peciu specie. Quale auru santu an Paratisu ha riuscitu fazza la stessa cosa?

  • Ma comu? Lu tiaulu t’ha pacati belli sordi e tie l’hai innuta l’anima!

  • E ce centra? Se iddhru ha statu tantu fessa me li tecia, chieu nci l’ìa lassare? Tantu fessa me faci? Ca poi cu ddhri sordi aggiu fatte tante opere te bene!

  • Eh! Ma quanti sordi t’hai squaiati a mieru, però! E quanti cristiani hai pigliati pe’ fessa! None! An paratisu nu poi trasire! Nu t’hai cumpurtatu bonu cu le cose te li cristiani!

  • Ma San Pietru, ce dici armenu! Ca chieu aggiu fattu tantu bene!

San Pietru cutulau la capu te dhritta a mancina cu li fazza capire ca nu nc’era nienzi te fare.

  • None, noneee! – tisse cu pigliu risulutu. – Nun bboi capisci ca t’hai compurtatu fiaccu puru cu le cose te lu Signore!

  • Chieu! – fice Mesciu Giuanne scaranfulannu l’occhi fazza bbitire la cchiù cranne meraviglia.

  • Ma ce sta dici? Ca se l’aggiu fatta ogni annu festa cranne alli Santi Martiri cu nu se tica ca allu paise miu simu pitucchiusi! Se nu nc’era chieu, li paisani mei sai ce facìane? Li cattàne ddo cannilotti, o li dumàne ddo’ lucerne, chiamàne na bandiceddhra te quiddhre fiacche, tantu fazzane zimpù, zimpà alla prucissione e beccute e fattu! Ce festa patronale putìa èssire mai quiddhra? Oi me tici tie, senza mancu li corpi secchi?

  • Te criti ce hai fattu! – rispuse San Pietru. – Sempre festa ìa stata!

  • Naaahh! Ma cuarda quistu! Aggiu statu propriu fessa allora! Chieu aggiu cacciati li cchiù belli sordi cu nucu li megliu paramenti, li megliu bandisti, ca alli paisi te nanzi a nui li issìane l’occhi te fore, tantu la festa noscia cia pe’ numinata, e tie nci troi puru te tire!

  • Hii! Ai truannu!

  • Naaahh! Cose te pacci!

  • Eh! Cose te pacci? Emmu béssire nui li pacci te facimu trasire an Paratisu! T’hai scerratu te quannu ulisti a tutti cunti cu ddienti Priore te lu seminariu?

  • Eh, scerratu? Ncora sta pacu le cambiali, pe’ quantu me custàu!

  • Megliu! Cussì te mpari faci lu furbu! Ca poi, ce ni fare bai te mpizzi alle cose te la Chiesia, tie ca a stienti sa tire lu Patrenosciu? Te rendi contu te quanti tanni hai fatti? – lu rimproverau San Pietru cu ddhru tiscitu trittu trittu, mpizzatu a mienzu all’occhi.

  • Ma te ce tanni sta cunti? Ca ddhri monici s’ane fattu lu palazzu nou cu li sordi mei! Ce dici armenu! – rispuse Mesciu Giuanne risentitu, ca se critìa ca ddhra cosa l’ìa fatta bona.

  • Ca… ngià! Secondu tie, però! – li critàu lu santu. – Sai quanti monici hai ruinati cu ddhri cunsigli toi?

  • Chieu? Ruinati? Ca l’aggiu mparati campane! – rispuse Mesciu Giuanne. – Se nu ìa statu pe’ mie sai quanti monici ìane issuti sani sani te lu seminariu senza capiscane nienzi te le cose te la vita?

  • Già! E cu se mparane megliu, li facii struncuniciare prima e li consegnai allu tialu,
    poi, a rischiu se perdane l’anima!

(continua crai o nu giurnu te quisti quai)

LU SCARPARU TE LU TIAULU di Franco Candido

Cap. XIII (Parte A)

QUANNU MESCIU GIUANNE SE PRISINTAU A SAN PIETRU

Mesciu Giuanne passàu l’urtimi anni te la vita soa quetu quetu, tranquillu, annanzi lu focalire, na manta te lana sulle cinucchie, na scialletta sulle spaddhre cu nu se custipa, lu scuzzettu an capu cu nu piglia friddu, la Maria soa ca li purtà ogni tantu lu café te orgiu pe’ na cosa cauta cu lu rianima, e nu menzu quintu te mieru ca se calà te scusi, ca l’ìane tittu ca facìa bene allu core. Ciucà a tressette cu li amici, se facìa na passiggiata cu lu bastone, intra la curte, annanzi a casa, cia alla chiesia se senta missa, se mintìa quarche siminzella sutta li scarpuni se li bisognà e nu se lamintà mai mutu ca ormai la muscia, issennu te lu crattaru, l’ìa fattu bitire, senza se ne ccorga, comu ìa fare cu fazza ntorna fessi li tiauli quannu s’ìa butu prisintare allu nfiernu. Perciò stìa tranquillu. Te salute stìa bonu e quannu rriau l’ura cu se n’àcia mancu se ne ccorse.

Ddhra matina prestu, serai ca nu ìa mancu lucisciutu, intra lu sonnu li parse comu sia ca ìa ntisu nu rumore te catine e quannu mpizzàu ricchia cu capisca megliu te ce se trattà, itte nu timoniu cranne cranne, cu le corne fumanti, li pieti a zocculu te crapune, cu li tienti taglienti comu curtieddhri, cu nu furcune fiammeggiante a na manu e cu nu minaturu comu lu sou all’aura, ca sta ritìa a panza all’aria e ca li ticìa: – Sta te spettu! Sta te spettu! T’aggiu dare nu curpettu! Sbricate ca t’aggiu ggiustare l’osse! Sbrigate!

Ma te l’aura manu te lu liettu, itte puru n’angilu sorridente cu nu mazzu te rose a na manu e nu bastone te ulìa all’aura, ca li facìa segnu cu bacia cu iddhru, ca sta lu spittàne an Paratisu. Lu tiaulu li minà lu furcune an piettu cu ne lu mpizza e cu ne lu porta, ma ogni fiata l’angilu li tia nu corpu te bastone an frunte e li fermà lu furcune e a ddhru tiaulu, pe’ quantu se stizzà, li issìa fumu te lu nasu e de le ricchie. An piettu, però, se sintìa nu pisu e lu core li battìa tantu forte ca li parìa ca ulìa se n’essa te fore.

  • NTU-TÙ! – sintìa intra le ricche. – NTU-TÙ! NTU-TU! TÙ! Tie-te-n’hai-binire! Tie-te-n’hai-binire! – Lu timoniu li ntunà ddhra canzune e l’angilu rispunnìa: – Nu-te-preoccupare! Nu-te-preoccupare! Ceddhri-t’ha-fare-male! Ceddhri-t’ha-fare-male!

Lu timoniu li piglià lu tiscitu crossu te lu pete e ne lu tirà forte forte, ma prontu l’angilu li tia cu lu bastone intra le manu e quiddhru lu lassà. L’angilu lu riparà te ogni periculu, ma lu core an piettu cchiù forte li battìa pe’ la paura.

  • Chiénitene! Chiénitene! Lu nfiernu sta te spetta! – facìa quiddhru. – Nu te preoccupare! – facià ddhr’auru. – Tie osci te n’ieni cu mie an Paratisu.

  • Maria! Maria! – chiamà iddhru, ma muglierasa continuà a cruffulare e nu lu sintìa. – Maria sta me ne portane! Dìscitate! Chiùtame! – ma quiddhra turmia.

  • Ete propriu veru ca quannu mori resti sulu! Se nu bera pe’ sta’angilu ca sta me protegge, stu fessa te timoniu me n’ìa già purtatu!

E ddhru fessa te core ca li zumpa an piettu. Lu rispiru ncignà li manca. Cercàu crita allu timoniu:

  • Atine! Spunna allu nfiernu cchiù sutta ca stai! – ma l’aria li mancà, la uce se perdìa a nu sussurru fiaccu. Li parse ca lu core ìa ncignatu se n’essa te lu razzu; ca ddhru timoniu ne lu sturcia arretu la spaddhra e ca l’angilu lu liberà. Ansimàu na fiata, cu nu suspiru ca li tese nu picchi te tranquillità; rispirau a ucca aperta e li parse ca sta lu spingìane an forza intra nu chiautu, cu lu cuperchiu niuru niuru comu lu craune; cercàu la manu te l’angilu e quiddhru ne la strinse forte e li sorrise, beddhru comu l’amore, luminosu comu lu sule, splendente comu le stelle.

  • Maria! Maria! Sta me n’au! Lu saccu! Ricordate lu minti intra lu chiautu! Lu martieddhru! Li chioi! La tanaglia! Nu te scerrare! Nu te scerrare!

Poi, lu cuperchiu se chiuse, ma l’angilu allu stessu mumentu lu strinse forte forte cu tutte e ddoi le manu, ne lu tiràu te ddhra intra e tutti ddoi ncignara sagliane an cielu, sempre cchiù bauti, finché se truare sulle nule, te nanzi alla porta te lu Paratisu.

  • Tozza! – tisse l’angilu. – Aggiu statu cu tie pe’ tutta la vita e t’aggiu nuttu finu a quai, ma te moi annanzi nci l’ai fare te sulu.

Mesciu Giuanne li fice segnu cu la capu cu lu rincrazia e tuzzàu alla Porta Santa.

(continua crai o nu giurnu te quisti quai)

LU SCARPARU TE LU TIAULU di Franco Candido

Cap. XII (Parte B)

Insomma, Mesciu Giuanne se sintìa intra le osse ca la fine te li giurni soi se bicinà e ca lu giudiziu te lu Signore sta lu spittà a retu all’angulu te la vita ca ìa vissuta cu tantu spregiu te lu periculu e cu tanta passione pe’ le feste te li Santi e puru te quiddhre te li cristiani, cu tantu amore pe’ muglierasa e puru pe’ lu niurumaru ca nu se facìa mai mancare né a casa né alla putea, intra ddhri quattru pariti, a ddhrai ca cìa se mbriaca cu li squartapagnotte te li amici soi.

Oramai ìa ncignatu cu sta litanìa ca ìa quarche annu. Quasi sempre, la matina, la Maria tuccà ne lu mina te lu liettu cu se pozza azzare e siccomu le cicore creste o li pasuli ca s’ìa mangiati la sira ncignàne cu li fermentane an corpu, li purtà puru lu cantaru sutta lu panaru cu scansa ddhra tempesta te traugliu te panza, ca sapìa ca prima o poi s’ìa scatinare, cu tutti li troni, li lampi e le castimite, ca sempre se nfiammane quannu le prime effervescenze te ntrame ncignane cu annunciane ddhru tipu te tempesta rintronante. Poi, se sittà alla banchiteddhra, scuccià li pummitori intra le ticite, li nsimmà cu na pizzicata te sale, ci ciungìa na unzione te ogliu te ulìa te la “chisura te le largure” e se minà a mucca ddhra friseddhra ca era capace cu giusta fra nu sconfortu e nu suspiru; pe’ furtuna, poi, se rianimà cu nu mienzu litru te niurumaru, ca se calà bicchieri dopu bicchieri comu miticina giacché, comu ticiàne li tottori, male nu ne putìa fare se se lu bìane puru li preiti quannu ticìane missa. Poi, se ne cìa alla putea te la chiazza e se pulizzà ddhri quattru sordi ca l’ìane rimasti cu li soliti mbriaconi ca lu spittàne sulla porta, pronti se nquazzane te mieru a spese soi. Ogni giurnu cussine e sempre cussine.

Mesciu Giuanne sta se ruinà la vita sulu cu pensa a ddhru pattu scelleratu ca ìa fattu tanti anni prima cu Mefistofele. S’ìa tantu immesiritu e persu te capu ca quannu se ne turnà a casa mbrazzatu a quarchetunu menu an sé te iddhru, sutta lu sule ca spaccà le petre, se minà sullu mbriacchiu, arretu all’ortu, sutta l’arulu te piru, addhrai ca ìa ccisu te mazzate Setteranfe, e se mintìa a cruffulare finu a quannu nu dicirìa tuttu lu mieru ca s’ìa nfangatu an corpu. Pe’ fatiare ormai nu fatià cchiui, ca s’ìa scerratu puru ce bera lu “tre pieti”, o comu se mintìa na siminzella sutta la sola te li scarpini, ma se sape, dopu trent’anni e passa te ricchezza spunnata ca l’ìane tata ddhri tre timoni, ci ìa statu tantu fessa cu fatìa cu porta nanzi la famiglia, scarpune dopu scarpune, se bastà mina la manu intra lu canisciu cu se inchìa le paute te sordi cu se catta lu pane e lu companaticu? Quannu mintìa lu sule, alla fine, se azzà, cu quarche tolore te capu e se ne cìa annanzi lu focalire cu spafora li urtimi fumi te la mbriacatura. Te na parte era megliu, ca pe’ nu picchi nu pinsà né alli tiauli, né all’angili, né all’aldiquà né all’aldilà, ma dopu quarche menz’ura, magari quannu itìa ca nu taccaru s’ìa ardutu tuttu e sta se spiccià e lu itìa dintare prima crocia, poi craune e alla fine cinnire, li soliti pinsieri li riturnàne a mente, ca paragonà ddhr’asca te ulìa alla fine te la vita soa e ddhre urtime fiammate, ca ardìane e cunsumane lu taccaru, alle fiamme eterne te lu nfiernu ca sta lu spittàne ìe ìe e pronte lu bampane e cu lu brustuliscune, mentre li tiauli lu furceddhràne ritennu a panza all’aria.

Ddhra matina, però, quannu ancora stìa an sé, mentre sta se mangià la solita friseddhra cu lu pummitoru, mentre sta se acà nu mienzu quintu, itte cu la cuta te l’occhiu la capu te la muscia ca se nfaccià te intra lu crattaru te la porta te l’ortu; itte prima li baffi ca se nfilàne te sutta lu cuperchiu te lu craottu, poi la punta te lu nasu e ddhri ddo’ occhi furbi, ancora menzi chiusi te lu sonnu, e pe’ urtima la capu cu le ricchie, a strisce, bianche e niure, comu na zebbra.

  • Miauu! – fice la muscia mentre trasìa ca l’ìa ccappata na stozza te cuta intra lu crattaru. – Miauu! Miauu!

  • Eh, “Miauu!” fessa te na muscia. Iti a ddhru minti la capu se nu boi cappi nferrata intra lu crattaru comu le paioniche! – li critàu iddhru cu na certa aria te commiserazione. – Ce boi, cu mangi? Nah! Pigliate sta sarda e còtite la vita, tie ca poi, ca tie ne tiene sette, no? Armenu, cussì dicune, ca li musci ne tenune sette. Tie quante n’hai cunsumate fine a moi? E certu, ca se quannu trasi te lu crattaru nu te stai attenta, le spicci tutte prestu prestu, comu a mie.

  • Miauu! – fice ntorna la muscia sartannu lesta piglia la sarda a volu, tutta priciata.

Mesciu Giuanne itte la sarda sparire a nu mumentu intra li sanni voraci te la muscia e la cuardàu compiaciutu mentre se liccà li baffi e se lucità li musi.

  • Però! – tisse pinsirusu azzannu la capu te scattu, comu facìa quannu era erde e li inìa a mente quarchetuna te le pinsate soi. – Ddhri baffi longhi ca hane issuti te lu crattaru prima te la capu te la muscia, sta me facune inire na certa idea ca forsi putìa funzionare. Certamente, puru allu nfiernu, nu nci ìa béssire nu purtune? E puru quiddhru nu ha tinire nu crattaru? E ci sape se nu me ne possu issire puru chieu te ddhrai comu ha fattu la muscia? Già! Già… Ci sape se…

Lu mesciu nosciu se azzàu te scattu, pigliàu an mbrazze la muscia e la ncarizzàu.

  • Beddhra la muscia mia! – tisse. – Nah! Mangiate quante sarde oi cu tuttu lu cartocciu, ca tie m’hai fattu bitire la luce issennu te lu crattaru; tie m’hai musciata la strada me n’essu te lu nfiernu e te meriti quistu e auru.

Te ddhru mumentu in poi, Mesciu Giuanne se ripigliau e ncignau cu apprezza ntorna li piaceri te la vita. Continuà se mbriaca, quistu era logicu, ma cu nu certu criteriu, la fatia ncignau li piazza ntorna e, puru ca nu bera cchiui erde e li anni li tinìa antagiati, li parse ca lu futuru nu bera filu cussi niuru come se l’ìa mmaginatu intra la capu soa percé, tante fiate, lu tiaulu ete cchiù bruttu comu lu tingune te comu ete an verità.

  • Eh, Maria mia, – tisse a muglierasa ritennu. – tocca pinsamu lu osci pe’ lu crai. Perciò, moi ca ancora suntu iu, te possu tire quiddhru ca hai fare quannu moriu.

  • Eh, stu fessa! Addhrai sta pensi moi? – fice iddhra tuccannu li cornetti pe’ scongiuru.

  • Sine! Moi ancora suntu a tiempu e te possu spiecare bonu. Allora, quannu moriu, me raccumannu, mintime intra lu chiautu, te coste a mie, lu saccu miu, quattru chioi, lu martieddhru e na tanaglia.

  • Ma nu te mpauri parli te quannu te n’hai scire? E poi ce te n’hai fare te tutte ste cose?

  • Tie nu te preoccupare, fane comu te ticu. E poi, nu chiangire filu pe’ mie, ca addhrai ca aggiu scire, poi stare sicura, suntu l’auri ca tocca se mpaurane te mie e none chieu te iddhri.

Iddhra se fice na risata ca sapìa ce sorta te capu tinìa chieu, me ziccàu la manu, me la strinse forte forte intra le soi e se ssittàu te coste a mie, annanzi allu focalire.

(continua crai o nu giurnu te quisti quai)

LU SCARPARU TE LU TIAULU di Franco Candido

Cap. XII (Parte A)

QUANNU RIAU L’URA TE MESCIU GIUANNE

Dopu tanti anni Mesciu Giuanne s’ìa fattu ecchiu e a nu certu puntu s’ìa bicinata l’ura ca tuccà mòria. La cosa lu preoccupà nu picchi ca te quai sapìa ce nc’era, e ca putìa parare li quai ca cumbinà, ma te ddhrai, se immaginà lu nfiernu iu, tuttu scuru, cu mille spelonche niure niure e chine te tiauli assatanati, ca ulìane se la scuntane pe’ le mazzate ca l’ìa tate iddhru sulla terra e pronti cu li furcuni cu lu nfurceddhrane e cu li fazzane pacàre le pene eterne. Sia ca li itìa li peccatori comu a iddhru intra l’ogliu bollente ca critàne e ca cunfissàne tutti li piccati te lu munnu, puru quiddhri ca nu ìane mai fatti, purchè cu li gliéane te intra ddhri padelloni nfuocati e cranni quantu na chiazza, ma quiddhri cchiui critàne e cchiui nfunnàne intra l’ogliu fumante e intra ddhru tormentu se immaginà puru iddhru, cu la capu te fore, l’ogliu ca li bollìa li musi, le fiamme ca li bruciàne l’occhi e le ricchie, lu fumu ca lu scemunìa e nu ndore te carne bruciata ca li trasìa intra lu nasu, ca poi era la carne soa stessa. Cuardà muglierasa e pinsà a quannu l’ìa tuccàre la lassa sula, la cuardà tritta intra l’occhi e suspirà.

  • Ce bai? – li ticìa iddhra preoccupata, ca lu itìa sempre tuttu pinsirusu e cantunatu intra l’angulu cchiù scusu te lu focalire. – Ce bai? Tieni la salute, tieni li sordi! A ce sta piensi?

Ma iddhru cittu, mancu la sintìa, tantu stìa concentratu cu cuarda lu focu senza cu lu ìcia. Certe sire nu mucìa e nu rucìa, se mintìa le manu sulle ricchie, le razze sulle cinucchie e suspirà; oppuru, se ntreccià le ticite una intra l’aura, comu sia ca ulìa recita lu paternosciu e cutulà la capu te subbra a sutta, te tritta a mancina e sparliggià.

  • Uhé! – facìa ogni tantu la Maria. – Oi me rispunni, armenu? Ca nu picchi te ducazione nci ole puru se oi stai cu li cristiani! E ce diammana!

  • Citta Maria mia, ca tie nu sai! – rispunnìa iddhru. – Nu sai filu ce me spetta mo’ ci moriu. Quiddhri nu sta bitune l’ura cu me spellane iu! Dopu tante mazzate ca l’aggiu tate a tutti ddhri tiauli, lu minimu ca me potune fare ete cu me ttaccane manu e pieti e cu me ne portane strascinuni pe’ tutti li gironi te lu nfiernu cu me binchiane te corpi li tannati e li timoni cchiù fetenti. Pore spaddhre mei, ce me spetta! Ci nc’ete chiu discraziatu te mie sulla facce te la terra? Poru a mie! Cussì giovane e cussì becchiu! Cussì forte e cussì debbule! Cussì riccu e cussì puarieddhru! Ah, quantu ulìa dau ddhru canisciu te sordi ca me tese lu tiaulu pe’ deice anni auri te vita!

  • Eh, stu fessa! Propriu tie sta parli: chiu furbu te l’urpe cchiù becchia; cchiù spiertu te lu “megghiu te Lecce”; cchiù trittu te na mazza te scupa, propiu tie te lamenti? E l’auri ce hane dire? T’ha date tre crazie lu Signore; hai struncuniciati tre timoni cchiù brutti te lu debbitu; m’hai fatta campare pe’ trenta e passa anni intra lu lussu cchiù esageratu; hai fatta ogni annu festa cranne alli Santi Martiri cu le megliu bande e li cchiù cari corpi secchi, hai tatu te mangiare e bire a tanti squartapagnotte comu a tie intra tutte le putei te mieru te lu paise e de lu circondariu e, per la miseria, sta te preoccupi, sta te mangi la capu pe’ ce t’ha succedere allu nfiernu quannu mori? Ma ce te tice lu sensu? E nu pensi strafochi e cu te inchi la entre, ca me pare ca a furia cu nu mangi pe’ li pinsieri nu sulu sta te sparisce la panza, ma puru lu cervieddhru!

  • Eh! Tie hai ragione parli cussì ca si cchiù giovane e piccati nu ne tieni, ma chieu ca aggiu fattu quiddhru ca aggiu fattu, sai ce me sentu?

  • E ce t’hai sintire mai! Ma poi, chieu ticu: ce te ne futti? Quiddhru ca ha statu statu, amme e così sia!

  • None, none! Nu bete cussì facile come te piensi! M’aggiu nventare quarche cosa cu li fazzu tutti fessi, ca chieu nu mbogliu filu cu bau allu nfiernu!

  • Sì? E comu faci? Ticu sine ca si trittu, ma ormai ddhri timoni te canuscune e nu bete filu facile li pigli ntorna pe’ fessi!

  • Già! Ma quarche cosa l’aggiu pinsare, se no sai comu me cumbinane?

(continua crai o nu giurnu te quisti quai)

LU SCARPARU TE LU TIAULU di Franco Candido

Cap. XI (Parte F)

 

  • Te quistu se tratta? – rispusi chieu. – E ce nci ole? L’uccieri oi te paca? Mo’ te li fazzu tare chieu ddhri sordi.

  • Deveru sta dici? Cuarda: se lu scazzamurieddhru riesce me fazza tare arretu li sordi te l’uccieri, me cattu lu scazzamurieddhru tou, lu saccu e tutti li cuarnamenti ca nc’ete te intru. Te tau na cascetta china te sordi e puru quiddhri ca m’ha dare l’uccieri.

  • Ah, sì? Aspetta nu picchi allora! – fici chieu e li tirai nu cauce allu saccu. Poi, critài:

  • Scazzamurieddhru te suttafunnu, nu piacere o te sprufunnu, li sordi e l’uccieri allu cchiù prestu, moi m’hai fare issire lestu! – E sta fiata senza mancu spingu la centra se ntise te intra la mattrabanca: – Eccume! Ce voi?

  • Ci sinti? – tissi chieu. – L’uccieri! – rispuse iddru. Lu massaru sartàu sulla seggia e critàu: -La uce soa ete! La uce soa! – Muglierasa scataveriu ca se itte scuperta; chieu li dimmannai ntorna:

  • Quanti sordi l’hai dare allu massaru?

  • 200 lire!

  • Buciardu! – critàu lu massaru. – 350 me n’hai dare! Ca l’interessi nu voi li cunti?

Allora, chieu ncarrài cchiù forte la centra intra la mattrabanca e iddhru critàu:

  • Aaahhhiii! Sine! 350 lire, nu tuminu te cranu e nu stuppieddhru te bià.

  • Ah! Moi te conzi! Quiddhru era lu pattu. Ete tuttu veru! – approvàu lu massaru. – Ma se lu tinìa te nanzi moi, me ne binchà puru le manu!

  • E de quistu se tratta? – tissi chieu. – Ete nu picchi cchiù difficile, ma se po’ fare. Tocca dimmannu lu scazzamurieddru, però, biciu ce ne pensa.

La Ntonietta se fice bianca e ncignàu tremula come na canna te tramuntana. Chieu bicinai la ricchia allu saccu comu sia ca era na cosa secreta e dissi:

  • Lu scazzamurieddhru tice ca sta cosa se pote fare, ma ca imu stutare la luce e ca stu cristianu pote apparire pe’ nu cchiui te nu minutu.

  • Va bene! Quantu ca li dau nu corpu de mazza! – disse lu massaru. Invece chieu tirai nu cauce allu saccu, fici segnu alla Ntonietta cu cchiùa li scuri te la finescia e dissi a uce auta:

  • Scazzamurieddhru te suttafunnu, nu piacere o te sprufunnu, l’uccieri allu cchiù prestu, moi m’hai fare issire lestu! – E sta fiata prima spingu la centra se ntise comu lu frattieddhru te na porta ca se aprìa: – Scriiii! – ca allu scuru ne parse nu rumore te oltretomba; poi, se ntise comu nu stompu te pieti an terra e lu cuperchiu te la mattrabanca ca se chiutìa ntorna cu nu rumore surdu: – Tumpfff!

  • Luce! – critài chieu. – Apri li scuri! – E tuttu te paru se itte n’umbra ca se ne scappà a mera alla porta e lu massaru ca tìa nu sartu e lu zziccà pe’ coddru.

  • Ecculu! L’uccieri! – critàu cu na uce te tronu. – Mo’, m’hai ccappatu fessa e mo’ m’hai dare li sordi! – Lu massaru li ncuzzittàu ddo’ scaffuni ca pe’ picchi nu li scuddràu la capu.

  • Sine! – Li tisse iddhru cu le manu an capu. – Te tau quiddhru ca voi, basta ca me lassi stare.

  • Mena! Chiuti li scuri! Ca lu minutu ha passatu e alla luce sparisce. – tissi, allora, alla Ntonietta e li tiesi na spinta allu massaru cu lu fazzu traballare. Poi, tissi all’uccieri, cittu cittu, sempre allu scuru: – Mmanisciate! Trasi intra lu saccu! – e quiddhru se scuse tuttu ncucciatu a ddhra intra. Poi, tissi allu massaru: – Settate sulla mattrabanca, sbricate! Ca se no se n’esse lu scazzamurieddru! – e quiddhru se sittàu tantu forte a ddhra subbra ca la menza scasciàu.

  • Ce meraviglie ca face stu’ scazzamurieddru! Ce soddisfazione me dese cu scaffuniciu ddhru malecarne te l’uccieri. – tisse tuttu priciatu lu massaru, sittatu fermu fermu sulla mattrabanca.

  • Beh! Ce ne dici, allora? Moi nci criti?

  • Eccomu se ci criciu! Tocca me lu vindi, non ave nienzi te fare! Nah, Giuanninu! Pigliate sta cascetta te sordi e lassame lu scazzamurieddru!

  • Beh, se propriu lu oi cu tuttu lu core, sta cosa se pote fare. Iti, però, ca moi quiddhru stae intra la mattrabanca e se nu passane armenu do’ giurni cu se ambienta alla casa noa, ete inutile li cerchi cose, ca quiddhru nu parla. Poi, ricordate cu li tiri sempre nu cauce prima li dimmanni le cose e cu dici la filastrocca cu na certa imponenza, se no se face na risata e te piglia pe’ fessa.

  • Sine! Sine! Capii! Piiate li sordi cu tutta la cascetta e lassamelu a quai!

Cussine, me pigliai la cascetta china te sordi e lu saccu cu l’uccieri te intra. Poi, siccomu nu me fità portu tutte ste cose, lu massaru me rricalau puru lu birocciu sou e la Rosetta, la ciuccia ca s’ìa ccattata alla fera, e me ne cii. Quannu rriai a nanzi allu paise, fermai lu birocciu e dimmanai l’uccieri:

  • Ce boi: li cuntu alla massaru ce sta facii cu muglierasa o cu me tai tutti li sordi ca tieni e cu te lassu stare?

  • Te dau li sordi! Te dau li sordi! – Rispuse iddhru cu nu filu te uce, trimulannu, ca s’ìa fattu subbra pe’ la paura.

  • Beh! Mmaniciate, allora, ca chieu su picchi te capu!

Cussine me tese na cascetta te sordi puru iddhru e me ne turnai a casa cu lu birocciu, chinu te li sordi te lu massaru e de quiddhri te l’uccieri. Oramai, ìa ddintatu cchiui riccu te Don Giggi.

(continua crai o nu giurnu te quisti quai)